RĂMURICA

Pe la apropierea toamnei devenisem mort În sala cinematografului chiar sub ecran fusese pusă provizoriu lada menită să cuprindă somnul meu de veci

când am pornit în fine într-acolo târziu după amiază s-au scuturat pe mine flori de ploaie Pe după garduri mă pândeau vecinii În caracterul lor privit cu depărtare era şi vrajbă şi unire şi sămânţă neagră

singur mergeam de-a lungul uliţei peste asfaltul ud şi negru pe lângă şanţurile pline cu ierburi înecate Şi am zărit deodată vieţile care se întorceau

ce vânt frumos trecea prin părul lor pe lângă mine

la cinematograf mi-au spus că nu e gata „Mai trebuie o pernă mai trebuie adus capacul şi scoasă apa care a plouat în groapă”

atunci mai am timp de-o plimbare (mă gândeam) mai am timp si pentru o vizită la Rămurica să-i dăruiesc un nume (poate Draga-Lina) ca să nu mă uite

pornisem într-acolo De sus din pomi sau de pe la ferestrele înalte cei cu binocluri se uitau cum merg strigau în urma mea „N-o căuta degeaba că e la pădure s-a dus acolo cu băieţii ei cei răi şi bătăuşi”

alţii strigau de teama unor întâmplări aievea „Du-te şi foc să pui din crengi uscate şi din cauciucuri să te mai încălzeşti că e răcoare şi bate vântul de te zăpăceşte”

am mers domol până la marginea pădurii Pesemne am greşit ceva (gândeam cu mare încordare liniştită) pentru că se arată faţa lumii în structuri bolnave

şi tu Rămurico (am strigat spre pădure) să ai parte de tată că eu n-am avut şi de mamă că eu nu mai am şi de surori care au făcut un cor în ciment şi cântă şi de un frate născut la şapte luni şi pomenit cu jale abia acum când plouă pe cămăşuţa lui de iarba şi calcă peste el băieţii tăi cei răi şi bătăuşi

şi fiindcă mai aveam timp am tăcut şi m-am culcat acolo în roşeaţa crepusculului meu

(6 noiembrie 1989)