Castelul orbilor, 1946

(fragment)

Poezia este incompatibilă cu cea mai minimă îngrădire dogmatică.
Imensul ei spaţiu demonstrează cât este de insuficient tot ce poate fi imaginat ca formă sau figură.
Sensul ei este "sensul a ceea ce trebuie relevat, sensul miracolului necesar" (Novalis).
Poezia este un avans, un promiţător avans, o profeţie a gândirii noi şi reale.
În jocul magnific de umbre şi de lumini al perturbaţiunii, verbul îşi regăseşte funcţia reală de realizare, omul speriat, bântuit de propriile lui creaţii, îşi regăseşte posibilităţile de intervenţie şi de legătură.
POEZIA este o ştiinţă a acţiunii.
Tehnicile ei îşi au locul firesc lângă marile tehnici ale acţiunii.
Legăturile pe care ea le asigură sunt de natură magică: graţie ei, oamenii îşi regăsesc contactul; dar acest contact este asemeni focului, asemeni panicii, asemeni iubirii, asemeni apei, asemeni revoltei, asemeni morţii care ne primeşte sângele.